Paolo Rossi: “Am făcut Brazilia să plângă!”

Paolo Rossi este unul dintre personajele de legendă ale fotbalului italian din toată istoria sa veche de peste un secol. Cariera sa a fost una tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri, dar momentul în care a strălucit a fost Cupa Mondială din 1982, atunci când a contribuit din plin la câştigarea celui de-al treilea trofeu Jules Rimet pentru naţionala Squadrei Azzurra.

Fotbalul anilor ’70 era dominat autoritar de către olandezi, iar selecţionerul de atunci, marele Enzo Bearzot a înţeles că acel celebru catenaccio era depăşit şi a adoptat elemente din fotbalul european printre care schimbarea rolului libero-ului, transformându-l într-un jucător care să contribuie mai mult la faza de construcţie a jocului. Odată cu această abordare a venit şi o remaniere a lotului astfel că la Mondialul din 1978 a deplasat o echipă formată predominant din tineri (doar trei jucători din lotul convocat aveau peste 30 de ani). Deşi a fost aspru criticat de către media pentru selecţia făcută, Grande Enzo a condus Italia către un onorabil loc 4, după ce a pierdut la mustaţă finală mică cu Brazilia lui Pelé.

Revelaţia acelei Cupe Mondiale avea să fie un tânăr atacant de doar 21 de ani, pe numele său Paolo Rossi! Prin golurile sale a condus-o pe Vicenza către locul 2 în Serie A, chiar la primul sezon după promovarea din al doilea eşalon. Cele trei goluri marcate de către Rossi la Mondial nu au trecut neobservate, Juventus achiziţionându-l definitiv după ce fusese împrumutat la Como şi Vicenza, pentru care înscrisese nu mai puţin de 21 de goluri în Serie B şi 24 în prima ligă italiană. Juventus era o forţă la acea vreme şi era greu pentru Rossi să se impună ca titular, dar liga a doua era deja un campionat mult prea mic aşa că este împrumutat la Perugia, iar golurile nu aveau să se oprească.

Europeanul din 1980 bătea la uşă, iar Paolo Rossi era în formă maximă. Însă la finalul sezonul avea să izbucnească scandalul pariurilor, celebrul Totonero, mai multe echipe şi jucători erau implicaţi, iar măsurile aveau să fie pe măsură. Lazio şi Milan au fost retrogradate în Serie B şi mai mulţi jucători au fost suspendaţi pe viaţă. Printre vinovaţi a fost găsit şi Paolo Rossi care a fost suspendat trei ani, pedeapsă ce avea să fie redusă la doar un an după apel. Era o perioadă neagră pentru Paolo, dar salvarea avea să vină de la echipa care l-a descoperit, Juventus. Bianconerii îl achiziţionează deşi avea un an întreg în care nu avea să mai joace. Pauza avea să ia sfârşit de abia în ultimele etape ale sezonului 1982-1983 atunci când a înscris un gol, contribuind la cel de-al 20-lea titlu de campionă a Italiei cucerit de Juventus. În ciuda perioadei de absenţă, Enzo Bearzot îl convoacă pe Rossi pentru Mondialul spaniol provocând indignare în rândul suporterilor, al presei şi al Federaţiei.

Turneul final din 1982 a reprezentat o premieră, fiind primul la care au participat 24 de echipe, care au fost împărţite în grupe de către 4, primele două clasate din fiecare grupă urmând să se califice în faza următoare, de unde mergea mai departe prima echipă din fiecare grupă. A fost pentru prima şi ultima dată când acest sistem avea să fie folosit la o ediţie a Cupei Mondiale.

La prima vedere, Italia avea o misiune facilă în faza grupelor, urmând să întâlnească debutanta Camerun, Polonia şi Peru. Azzurrii aveau să se califice însă chinuit mai departe după un joc modest şi trei meciuri care s-au soldat cu trei remize, iar golul în plus faţă de formaţia africană avea să facă diferenţa. Presa avea să se dezlănţuie la adresa lui Bearzot, iar titularizarea lui Rossi era principalul subiect de atac. Chiar şi preşedintele Ligii Italiene, Antonio Matarrese, declara:

“O ruşine! Îmi vine să cobor în vestiare şi să le trag tuturor câte un şut în fund!”

În timp ce Italia se chinuia, Brazilia făcea spectacol. Trei meciuri, trei victorii în faza grupelor şi nu mai puţin de zece goluri marcate şi toată suflarea fotbalistică aştepta cu mare interes grupa morţii, din care aveau să facă parte naţionala Seleção, Argentina şi Italia, pe care mulţi o vedeau ca victimă sigură. Dar prima echipă care avea să îşi facă bagajele era Argentina. Italia câştiga în fata campioanei mondiale în exerciţiu cu 2-1, dar impresia generală nu se schimba în ceea ce privea naţionala albaştrilor, în special după ce brazilienii câştigau şi mai hotărât de atât, cu 3-1 în faţa naţionalei tango-ului. Meciul decisiv pentru accederea în semifinale avea să se dispute între Brazilia şi Italia pe 5 iulie 1982, iar sud-americanilor le era suficient un egal pentru a merge mai departe.

A fost un meci de-a dreptul formidabil. Italia începe avântat, iar Paolo Rossi şochează asistenta după ce deschide golul încă din minutul 5, provocând primele semne de nelinişte. Italia avea să îşi păstreze avantajul doar pentru 7 minute, Socrates perforând plasa după o acţiune superbă a lui Zico, iar lucrurile păreau că intră pe făgaşul normal. În minutul 25 Cerezo dă o pasă înapoi care surprinde defensiva braziliană, iar Rossi ţâşneşte şi trage din marginea careului aducându-i pe italieni din nou în avantaj. Repriza a doua ne arată o Italie preocupată mai mult de conservarea scorului de pe tabelă şi o echipă a Braziliei ce ataca in valuri pentru a egala. În minutul 68 brazilienii aveau să obţină egalarea după ce Falcao a tras fără speranţe de la marginea careului, iar italienii erau nevoiţi să iasă la joc. Dar 6 minute mai târziu Paolo Rossi avea să îşi desăvârşească opera, reuşind hat-trick-ul în urma unui corner şi trimitea marea favorita acasă.

După încheierea meciului Zico avea să declare:

„Dacă am fi marcat cinci goluri în acea zi, Italia ar fi înscris şase, pentru că au găsit de fiecare dată o cale de a ne pedepsi pentru greşelile pe care le-am făcut!”

În cartea sa biografică, “Ho fatto piangere Il Brasile” (“Am făcut Brazilia să plângă!”), Paolo Rossi spune:

„În acea zi jucătorii brazilieni au păcătuit prin siguranţa pe care au afişat-o. Iar noi, sau mai degrabă eu, am profitat de acest lucru! De fiecare dată când un fundaş brazilian făcea o greşeală minoră eu eram la locul potrivit, pregătit să atac şi să le scufund nava de război. Niciodată în cariera mea nu m-am simţit atât de inspirat ca în acel meci!”

Deşi jocul Braziliei de la acel Mondial avea să intre în istorie, gloria era a Italiei, dar mai ales a lui Paolo Rossi!

“După Cupa Mondială din Spania viaţa mea s-a schimbat total! Nu există loc în lume unde să nu fiu recunoscut. Am devenit unul dintre cei mai populari oameni de pe planetă!”

Ani mai târziu marele Socrates declara:

„S-ar putea să fi fost ultima echipă a Braziliei care a reprezentat cu adevărat ceea ce înseamnă această ţară. Din acel moment Seleção a devenit la fel ca oricare altă echipă naţională a lumii!”

Avântul produs de victoria împotriva Braziliei a readus încrederea în lotul Italienilor, care aveau să învingă în semifinale Polonia prin două goluri ale aceluiaşi Rossi, iar în finală aveau să treacă de Germania de Vest cu 3-1, Paolo trecându-şi încă o dată numele pe lista marcatorilor. Italia se încununa campioana mondială pentru a treia oară în istorie, la fel ca şi Brazilia.

Paolo Rossi era golgeterul acelei Cupe Mondiale si avea să fie ales cel mai bun jucător al turneului. Darwin Pastorin, un jurnalist italian născut în Brazilia, avea să scrie despre atacantul italian şi evoluţia sa la acel Mondial:

„Paolo Rossi nu a fost un jucător, ci un roman! A fost iubit şi urât, a experimentat succesul şi eşecul, a fost glorificat şi uitat. Viaţa sa ar fi putut umple paginile din Război şi Pace!”

1 thought on “Paolo Rossi: “Am făcut Brazilia să plângă!””

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *