„La vida no termina aqui!” – Andrés Escobar

Campionatul Mondial din 1994 a rămas în memoria românilor ca şi cea mai reuşită prestaţie din istoria reprezentativei noastre la un turneu final. Generaţia de Aur a lui Hagi şi Dumitrescu a strălucit în grupa A din care au mai făcut parte Elveţia, Statele Unite şi una dintre favoritele la câştigarea competiţiei, Columbia. Sud americanii veneau pe cai mari la Mondial după ce spulberaseră în preliminarii Argentina lui Batistuta, Caniggia şi Ortega cu 5-0 chiar la Buenos Aires şi erau consideraţi ca unii dintre marii favoriţi. Inclusiv marele Pelé îi vedea câştigători pe columbieni!Anii ’90 au reprezentat una dintre cele mai negre perioade din istoria Columbiei. Zgomotul gloanţelor sau traficul de carne vie erau ceva la ordinea zilei. Erau vremuri tulburi în Columbia, neliniştea şi nesiguranţa în rândul populaţiei creşteau de la o zi la alta. Era epoca în care această ţară era condusă din umbră de către diversele carteluri de droguri. Apropiaţii lotului naţional din acele timpuri spun că în spatele selecţionatei columbiene stăteau marile carteluri de droguri ale vremii. Unul dintre producătorii documentarului ,,The Two Escobars” realizat de postul de televiziune ESPN declara:

„Nu mai aveau unde să ţină banii, aveau atât de mulţi încât ajunseseră să-i ţină ascunşi prin pereţi! Acolo însă putrezeau sau erau mâncaţi de către şobolani şi nu aduceau nimic în plus. Aşa că au decis să îi bage în fotbal!”

Jucătorii ştiau de foarte multă vreme cine se afla în spatele echipei naţionale, mulţi dintre aceştia făcând chiar şi vizite acasă la liderii cartelurilor. Sumele uriaşe pe care aceştia le încasau proveneau din activităţile ilegale ce măcinau Columbia în acele timpuri. Presiunea pusă pe echipa naţională înainte de startul turneului final din 1994 era foarte mare. Jucătorii erau ameninţaţi cv familiile lor vor fi omorâte dacă nu se vor califica mai departe. Sumele pariate pe meciurile Columbiei erau exorbitante. La cererea cartelurilor selecţionerul Francisco Maturana a renunţat în ultima clipă să îl mai convoace pe Barabas Gomes.

Primul meci din grupă avea să se joace între Columbia şi România, iar sumele pariate pe victoria la scor a sud-americanilor erau foarte mari. După 90 de minute de joc tabela arăta un 3-1 neverosimil pentru români în urma unei prestaţii de excepţie a lui Hagi şi Răducioiu.

La finalul partidei jucătorii columbieni ieşeau rând pe rând din vestiar cu capetele plecate, refuzând dialogul cu presa. Îngrijorarea era vizibilă pe faţa tuturor. Doar Adolfo Valencia a făcut o afirmaţie care a rămas în memoria tuturor românilor:

„Pe noi astăzi ne-a învins Hagi! Mare jucător!”

Fundaşul de atunci al columbienilor, Chonto Herrera, avea să declare ani mai târziu:

„Eu am fost cel care a greşit la golul lui Hagi! Când m-am întors, antrenorul mi-a spus că a sunat tata, fratele meu fusese împuşcat! Am vrut să plec, să mă întorc acasă!“

Ameninţările începeau să se concretizeze. Concentrarea jucătorilor era scăzută, nimeni nu se mai gândea la fotbal, tactică sau la adversar. Gândurile lor erau doar la vieţile celor dragi. După rezultatul primei partidei columbienii mai aveau o singură variantă ca să se califice mai departe: trebuiau să câştige ambele meciuri rămase. Tensiunea crescuse vizibil în sânul lotului, majoritatea jucătorilor temându-se pentru siguranţa familiilor şi apropiaţilor. Mesajul transmis era clar şi răspicat:

,,Câştigaţi sau nu va mai întoarceţi acasă!”

Urma partida cu Statele Unite, iar presiunea creştea cu fiecare minut scurs. Înaintea meciului pe televizorul din vestiar rulau mesaje de ameninţare la adresa jucătorilor. Aceştia povesteau că înaintea meciului nu s-au putut concentra deloc, câţiva colegi în vestiar se uitau, printre lacrimi, la poze cu soţiile şi copiii, gândindu-se dacă îi vor regăsi în viaţă la întoarcerea în ţară.

22 iunie 1994, stadionul Rose Bowl, Pasadena, California. Columbia începea partida cu ţara gazdă jucând cu sabia lui Damocles deasupra capului. Pe un fond de joc bun al columbienilor cei care aveau să deschidă scorul erau americanii. În minutul 34 John Harkes pătrunde pe partea dreaptă a defensivei columbiene, centrează în careu, iar Andrés Escobar îşi introduce mingea în poartă în încercarea de a îndepărta pericolul din careul echipei sale, iar ,,Los Cafeteros” se vedeau conduşi cu 1-0 şi eliminaţi de la Mondial. Avea să devină cel mai trist autogol din istoria fotbalului!

Sora lui Andrés, Maria, povesteşte că atunci când a văzut această fază fiul său a venit în fugă la ea şi i-a spus cu vocea tremurândă:

„Mama, lo van a matar!” (Mamă, îl vor omorî!)

Andrés Escobar prăbuşit pe teren după autogolul înscris

În cele din urmă meciul s-a terminat cu înfrângerea Columbiei, scor 1-2. Ca o ironie a sorţii, la sfârşitul partidei, jucătorul cu 50 de selecţii la naţională şi care era dorit insistent în Europa de către italienii de la AC Milan declara:

„Ne vedem în curând. Viaţa nu se încheie aici!”

Ultima partidă din grupă contra Elveţiei s-a jucat doar pentru palmares. Deşi columbienii au câştigat cu 2-0, părăseau Mondialul încă din faza grupelor. Imediat după meci selecţionerul şi-a sfătuit jucătorii să nu se întoarcă imediat în ţară, ci să mai rămână pentru o perioadă în Statele Unite pentru ca lucrurile să se mai liniştească. Primul care a refuzat a fost Escobar, care s-a întors în ţară, în Medellinul natal, alături de familie şi de Pamela Cascardo, cea cu care plănuia să se căsătorească pe 12 iulie. Din păcate soarta avea alte planuri pentru el!

După ce a petrecut câteva zile în casă Andrés hotărăşte că este timpul să nu se mai ascundă aşa că şi-a invitat colegii să iasă în oraş, dar aceştia l-au refuzat. În jurul orei trei dimineaţa Andrés împreună cu doi prieteni decid să plece din barul ,,El Indio” în care se aflau până în momentul în care un grup de indivizi îl ironizează pe fotbalist, felicitându-l pentru ,,golul” înscris. Acesta nu intra în jocul lor, îşi cere scuze politicos, dar cere să fie respectat şi părăseşte localul. În parcare este acostat de aceiaşi trei indivizi din bar, iar unul dintre ei scoate pistolul şi trage nu mai puţin de şase gloanţe în fundaşul columbian, strigând (după spusele martorilor) într-un mod grotesc după fiecare împuşcătură Gol!

La doar 27 de ani Andrés Escobar îşi începea călătoria printre stele. ,,Domnul”, aşa cum era alintat printre prieteni şi coechipieri pentru eleganţa de care dădea dovadă atât pe teren, cât şi în afara lui trecea în nefiinţă în acelaşi loc în care se născuse, în urma uneia dintre cele mai odioase crime din istorie. Data de 2 iulie 1994 reprezintă o pată în istoria Columbiei, moartea tânărului fotbalist înrăutăţind şi mai mult imaginea deplorabilă a unei ţări aflate pe marginea prăpastiei. Odată cu Andrés Escobar au murit şi speranţele columbienilor pentru un viitor mai bun.

Întreaga lume a reacţionat la aflarea veştii decesului său. La înmormântarea sa au participat peste 120.000 de oameni, iar privirile de pe tot globul erau aţintite asupra Columbiei. Cotidianele de pe tot mapamondul au reacţionat şi au luat poziţie, iar cele mai virulente reacţii au venit chiar de la presa autohtonă care a catalogat data de 2 iulie ca ziua în care mafia a învins fotbalul, în care binele a capitulat în faţa răului. Moartea lui Andrés era privită ca şi un moment zero care avea rolul să marcheze startul luptei împotriva criminalităţii, drogurilor şi corupţiei.

Criminalii care l-au ucis pe Andrés Escobar au fost identificaţi şi prinşi la scurt timp. Humberto Castro Muñoz a fost găsit drept vinovat pentru moartea lui Escobar, fiind condamnat la 43 de ani de închisoare din care a făcut însă doar 11 după care a fost eliberat în anul 2005 pentru bună purtare. La aflarea veştii, Dario Escobar, tatăl lui Andrés, spunea îndurerat:

 ,,Este o ruşine pentru Columbia! Aici s-a format o bandă de delincvenţi. Acesta fost un asasinat!”

Diverse surse spun că Muñoz era doar şoferul celorlalţi şi că nu el a fost cel care l-a omorât pe fotbalist. Ceilalţi doi indivizi care au fost cu el în acea seară nu au făcut nici măcar un an de închisoare în urma uneia dintre cele mai odioase şi abominabile crime din istorie.

„Carlos Castano (traficant de droguri) este cel care l-a omorât pe Andrés! Sigur, nu el a intrat la închisoare, ci un bodyguard. Dar aceasta este realitatea. Şi nu l-au omorât pentru autogolul acela, ci pentru faptul că a îndrăznit să le ceară respect unor oameni care nu sunt obişnuţi să li se răspundă atunci când iau peste picior pe cineva!”, a mărturisit Jaime, mâna dreaptă a lui Castano, cel care acum îşi ispăşeşte pedeapsa de închisoare pe viaţă pentru crimele comise de-a lungul timpului.

În 2002, în Medellin a fost ridicată o statuie în memoria lui Andrés Escobar, iar în fiecare an, pe data de 2 iulie, columbienii de pretutindeni vin să îşi prezinte omagiile celui care a căzut victimă intereselor unor personaje care au marcat una dintre cele mai negre epoci ale istoriei ţării lor, o perioadă pe care mulţi ar vrea să o uite cu desăvârşire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *