Internazionale Milano – factura unei Triple istorice (III)

După ce în prima parte am văzut parcursul lui Inter până la venirea lui Jose Mourinho pe banca milanezilor în a doua parte am analizat evoluţia echipei în anul 2010 până în momentul calificării în finala Champions League de pe Santiago Bernabeu.

O mică paranteză: în urmă cu ceva timp Sir Alex Ferguson spunea:

„Degeaba joci bine în octombrie şi noiembrie dacă nu o faci în aprilie şi mai, atunci când contează!”

Ne găsim la sfârşitul lunii aprilie a anului 2010, iar Internazionale îşi disputa tot sezonul în luna mai, atunci când chiar conta! Avansul în campionat era unul fragil, doar două puncte o despărţeau pe Inter de locul 2 şi urmau deplasări dificile, pe terenul celor de la Lazio şi Siena intercalate de un meci acasă împotriva celor de la Chievo. De asemenea urmau să joace finala Cupei Italiei împotriva Romei, dar cel mai important meci aşteptat de toată suflarea interistă, îndrăznesc să spun chiar de întreaga Italie, era finala Ligii Campionilor. Nu cred că supăr pe nimeni când spun că nici cel mai optimist suporter al lui Internazionale ar fi crezut în acel moment că nerazzurii vor reuşi să câştige toate cele trei trofee pe care urmau să le dispute în decursul următoarelor săptămâni.

La doar patru zile după eliminarea Barcelonei urma deplasarea la Roma unde Inter avea să o întâlnească pe Lazio, iar cele trei puncte puse în joc în această partidă erau cruciale în economia campionatului. Avea să fie o victorie cu 2-0 pentru Inter, Samuel deschizând scorul în ultimul minut al primei reprize. Trei zile mai târziu urma finala Cupei Italiei împotriva celeilalte forţe din Cetatea Eternă, AS Roma. Interiştii jucau cu primul trofeu al sezonului pe masă. A fost momentul în care omul în care Mourinho şi-a pus cea mai mare încredere pe parcursul sezonului, Diego Milito, Il Principe, avea să iasă la rampă şi să decidă încă un meci pentru Inter. O cursă solitară începută la mijlocul terenului după intercepţia lui Stankovic şi un şut fabulos la colţul lung, iar data de 5 mai reprezintă din acel moment şi un motiv de bucurie pentru fanii nerazzurilor după ratarea titlului în aceeaşi zi a anului 2002.

Nu era primul meci decis de atacantul argentinian în acel sezon şi nu avea să fie nici ultimul. Avea să fie un final de an fabulos pentru Diego Milito, poate chiar cea mai bună perioadă a carierei lui, iar totul a început cu acest gol înscris împotriva Romei. A înscris şi în victoria cu 4-3 obţinută pe teren propriu împotriva de la Chievo, iar titlul se juca în ultima etapă. Inter avea două puncte peste Roma şi juca în deplasare la Siena, deja retrogradată, în timp ce romanii jucau la Verona cu Chievo, o echipă scăpată de orice fel de emoţii. Deşi se aşteptau la o victorie facilă interiştii s-au descătuşat de abia în minutul 57 când acelaşi Milito avea să înscrie unicul gol al partidei şi o încununa încă o dată pe Inter campioană a Italiei. Cuceriseră deja două din trofeele puse în joc şi aveau şase zile la dispoziţie pentru a pregăti marele meci împotriva celor de la Bayern.

Era cel mai important meci al anului, ba chiar al ultimilor zeci de ani. Se scurseseră nu mai puţin de 45 de ani de la ultimul trofeu al Ligii Campionilor câştigat de Internazionale. Mai presus de atât era în joc mândria fanilor interişti: în cazul unei eventuale victorii echipa lor urma să aibă in palmares trei trofee ale Ligii, cu unul mai mult decât marea rivală, Juventus, şi să devină totodata prima echipă din Italia ce câştiga Tripla! Însă o mare parte a acestui succes i se datora lui Jose Mourinho, el era magicianul care găsise formula câştigătoare!

Unul dintre principalele atuuri ale lui Jose Mourinho a fost faptul că de-a lungul carierei a ştiut să exploateze la maxim calităţile jucătorilor avuţi la dispoziţie. Şi la fel a procedat şi la Inter: a mizat pe demarcările senzaţionale ale lui Milito şi pe oportunismul lui Eto’o în atac, la mijloc pe şutul senzaţional de la distanţă al lui Sneijder şi pe recuperările lui Thiago Motta şi Cambiasso, iar în apărare pe agresivitatea şi combativitatea lui Materazzi, pe organizarea şi calmul de care dădea dovadă Zanetti şi pe urcările în atac ale lui Maicon care livra centrări de calitate.

Zeci de mii de fani interişti au făcut deplasarea la Madrid pentru marea finală de pe Bernabeu, alte mii adunându-se în Piazza del Duomo din Milano pentru a urmări partida. Un meci în care, încă o dată, geniul lui Mourinho a triumfat: a mizat pe explozia şi viteza lui Milito având în vedere cei doi fundaşi centrali înalţi, dar greoi, ai celor de la Bayern: van Buyten şi Demichelis. Cele două goluri înscrise de argentinian aveau să vină în urma unor greşeli ale celor doi. Il Principe deschidea scorul în minutul 35. Demichelis iese hazardat pentru a respinge, dar Milito îi ia faţa, pasează către Sneijder şi sprintează pe culoarul lăsat liber în centrul apărării lui Bayern. Sneijder pasează ideal şi Diego înscria pentru 1-0. A urmat încă o mare ocazie pentru Inter până la pauză, atunci când rolurile s-au inversat, dar Sneijder era blocat de către portarul nemţilor, Butt.

În a doua repriză a fost un asediu total al celor de la Bayern care au mizat în principal pe pătrunderile din flanc în centru ale lui Robben şi pe şuturi de la distanţă. De partea cealaltă Inter se baza pe contraatacurile purtate de Sneijder, Milito şi Eto’o, iar această tactică avea să se dovedească letală şi câştigătoare. În minutul 70 Eto’o recuperează o minge la mijlocul terenului şi îi pasează lui Diego Milito, acesta îl întoarce nepermis de uşor pe van Buyten, care ezită să atace decisiv şi înscrie la colţul lung, provocând isterie în sectorul fanilor italieni. Inter reuşise să răstoarne toate pronosticurile, iar Massimo Moratti îşi vedea visul cu ochii: Liga Campionilor! Trofeul mult dorit şosea în sfârşit la Milano!

Internazionale devenea astfel prima echipă din Italia ce reuşea să câştige Tripla, dar la nivel de management apele erau în continuare tulburi. Mourinho cunoştea situaţia echipei atunci când a preluat-o şi era conştient de context şi în momentul acela favorabil. A realizat că lotul este îmbătrânit (Zanetti – 36 de ani, Lucio – 32, Milito – 31, Materazzi – 36, Samuel – 32, Cambiasso – 29), echipa era uzată, iar situaţia financiară se înrăutăţise de la un an la altul. În ciuda faptului că era campioana Europei Internazionale se afla aproape de colaps din punct de vedere financiar, datoriile acumulate în anii precedenţi fiind foarte mari. Factura pentru acel sezon fabulos era uriaşă şi deficitul foarte greu de surmontat. În vara lui 2010 Mourinho o părăseşte pe Inter şi semnează cu Real Madrid fiind conştient că a scos maximul de la acea echipă avută la dispoziţie şi că ar fi foarte greu, ba chiar imposibil ca în acel context să poate repeta performanţele avute.

Era un moment de răscruce pentru nerazzuri, iar Moratti avea la dispoziţie două variante pentru a redresa clubul: putea profita de câştigarea Champions League şi de faptul că jucătorii săi aveau o cotă bună şi să vândă la un preţ bun sau să cedeze pachetul majoritar. Dintre aceste două variante o alege pe a treia: sentimentalismul îl trădează încă o dată şi decide să prelungească contractele unor jucători de care în mod normal trebuia să se despartă: Cambiasso, Chivu, Samuel etc. În plus face greşeala capitală de a-l aduce antrenor pe Rafael Benitez, cunoscut ca un tip încăpăţânat, o eroare pe care avea să o recunoască într-un interviu ani mai târziu.

Însuşi Jose Mourinho avea să declare că Benitez a distrus în 6 luni cea mai bună echipă din lume la acea vreme. Lipsa de comunicare dintre Moratti şi Benitez, dar relaţia spaniolului cu vestiarul au condus la despărţirea rapidă de acesta, anunţul oficial fiind făcut pe 23 decembrie 2010.

După plecarea lui Benitez pe banca Inter-ului au mai fost Leonardo, Gasperini, Ranieri, Stramaccioni, Mazzari, Roberto Macini sau Frank de Boer, nici unul cu rezultate notabile. Fiecare din aceştia au preluat o echipă cu datorii, fără mari valori în lot şi fără vreun jucător vandabil pe o sumă considerabilă în afara lui Mauro Icardi. Nu cred că greşesc atunci când spun că în ultimii ani jocul lui Inter s-a bazat în linii mari pe două coordonate: ocaziile şi golurile lui Mauro Icardi şi paradele lui Samir Handanovic. Rezultatele milanezilor au depins foarte mult de cât a putut să înscrie Icardi şi de cât a scos cel supranumit Batman.

În 2013 Moratti îi vinde pachetul majoritar indonezianului Erick Thohir, un personaj fără legături şi implicaţii în lumea fotbalului a cărui decizie de a prelua Inter-ul a părut mai mult ca o lovitură de imagine. Dacă marea obsesie a fostului patron a fost Liga Campionilor se pare că fixaţia lui Thohir a reprezentat-o aducerea lui Frank De Boer pe banca tehnică. Implicarea sau mai bine spus neimplicarea indonezianului a condus către un fiasco, totul culminând cu sancţionarea primită de Inter în vara trecută. Deşi a achiziţionat numeroşi jucători FIFA a interzis folosirea acestora în meciurile din Europa pentru încălcarea legii fair-play-ului financiar.

Fără o stabilizare la nivel de management şi o strategie financiară pe termen lung lucrurile s-ar putea înrăuţi pentru echipă din Milano în ciuda preluării pachetului majoritar de către Sunning Holding Group. Internazionale trebuie să înveţe din greşelile trecutului pentru care încă plăteşte, iar în momentul în care cele două echipe din Milano vor reveni la forma şi statura din anii trecuţi vom asista la revitalizarea fotbalului italian.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *