1967, Catenaccio aruncă prosopul

Era ziua 25 a lunii mai a anului 1967, iar Celtic Glasgow și Internazionale Milano se înfruntau în finala Cupei Campionilor Europeni pe Estadio Nacional din Lisabona. Dacă pentru scoțieni accederea în finală reprezenta o premieră Grande Inter, așa cum era supranumită acea echipă condusă de magul Helenio Herrera, se afla pentru a treia oară în ultimul act al celei mai competiții europene intercluburi. În precedentele două finale, în 1964 și 1965, italienii le învinseseră pe Real Madrid, respectiv Benfica.

Această partidă avea o încărcătură aparte și o miză deosebită pentru ambele formații. Celtic ajungea în finală ca o încununare a jocului ofensiv, în timp ce pentru italieni a treia finală disputată în patru ani de zile reprezenta o confirmare a supremației catenaccio-ului lui Herrera, acel stil care adusese primele trofee internaționale și gloria la nivel mondial.Înainte de startul partidei, Jock Stein, managerul lui Celtic era foarte încrezător în șansele echipei sale:

“Celtic va fi prima echipă care va duce Cupa Campionilor Europeni în Regat. Vom ataca așa cum nu am mai făcut-o niciodată!”

Cu câteva zile înainte de acea partidă Internazionale era în cărți pentru a realiza tripla Campionat – Cupă – Cupa Campionilor Europeni, dar a pierdut ultimele două partide, ceea ce a însemnat părăsirea Cupei în semifinale și pierderea oricărei șanse de a câștiga Lo Scudetto. Finala Cupei Campionilor reprezenta ultima șansă de a salva un sezon care începuse promițător, se anunțase glorios, dar era pe cale să se termine dezastruos. În schimb adversarii de la Celtic deja își asiguraseră la ora partidei titlul, Cupa și Cupa Ligii Scoției.

Joe Mcbride, unul dintre cei mai importanți jucători ai lui Celtic rata finala din cauza unei accidentări la genunchi. De partea cealaltă Luis Suarez, Balonul de Aur al lui Inter, era de asemenea accidentat și era înlocuit de veteranul Mauro Bicicli, care jucase puține partide în acel sezon și era într-o scădere de formă. Prezența sa la mijlocul terenului avea să se dovedească veriga slabă din angrenajul lui Herrera.

Partida a început entuziasmant pentru italieni care aveau inițiativa. După doar șase minute Jim Craig îl faulta pe Cappellini în interiorul careului, Sandro Mazzola transforma lovitura de pedeapsă și o ducea pe Inter în avantaj. La adăpostul golului de pe tabelă italienii au cedat inițiativa, s-au retras și le-au permis scoțienilor să atace.

Au fost multe momente când toată echipa lui Herrera era răsfirată în jurul careului așteptând ofensiva scoțienilor. Unul dintre comentatorii de la fața locului a ridicat o întrebare:

Va reuși oare Catenaccio-ul lui Herrera să reziste sau abordarea ofensivă a lui Jock Stein, acel 4-2-4 care îi adusese pe scoțieni până în finală va reuși să deblocheze partida?

“Lacătul” lui Herrera funcționa și nu le oferea foarte multe oportunități celor de la Celtic care se vedeau nevoiți să suteze de la distanță. Bernie Auld a lovit bara, iar Sarti, portalul celor de la Inter, aflat în zi de grație, a respins lovitura liberă a lui Tommy Gemmell. Deși Celtic nu înscria se afla în controlul partidei, în vreme ce Inter nu avusese nicio altă șansă după golul marcat. După o oră de joc Celtic egala prin șutul lui Gemmell de la 25 de metri, dar chiar și după golul egalizator coordonatele partidei rămâneau neschimbate. Inter se apăra cu aproape tot efectivul în timp ce scoțienii atacau în valuri.

Cu aproximativ cinci minute înainte de finalul partidei Stevie Chalmers a șutat violent de la marginea careului și a înscris golul victoriei pentru Celtic.

“Îmi amintesc că, la un moment dat, Picchi s-a întors spre portarul nostru și i-a spus: “Giuliano, las-o, nu are rost! Mai devreme sau mai târziu vor înscrie golul decisiv!” Nu am crezut că voi auzi aceste cuvinte niciodată. Nu mi-am imaginat niciodată că va veni ziua în care căpitanul nostru îi va spune portarului să arunce prosopul. Dar acest lucru arăta cât de distruși eram în acel moment! Era ca și cum nu voiam să prelungim agonia!” Tarcisio Burgnich, fundașul lui Inter

“M-am gândit de foarte multe ori că cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat a fost că am luat acel gol foarte devreme…pentru că nu ne-a lăsat alte opțiuni decât să atacăm și iar să atacăm!” Billy McNeill, căpitanul lui Celtic“John, de acum ești nemuritor!” Bill Shankly, legendarul antrenor al lui Liverpool către antrenorul lui Celtic

Echipa antrenată Jock Stein devenea primul club din Anglia care câștiga Cupa Campionilor Europeni. Remarcabil la acea echipă formată de Stein era faptul că cei 11 titulari din finală proveneau de pe o rază de 50 de km din jurul orașului Glasgow! După acea partidă una dintre peluzele de pe Celtic Park poartă numele lui Jock Stein, iar în anul 2000 cealaltă peluză a primit denumirea “Leii de la Lisabona”, așa cum au rămas în istorie acei jucători care au făcut parte din cea mai bună echipă din istoria lui Celtic Glasgow. Jock Stein este considerat de către mulți, inclusiv de către Sir Alex Ferguson, cel mai bun manager scoțian din istorie!

Acea victorie a marcat momentul în care catenaccio și-a început declinul. Apoi, în următorii ani, Rinus Michel și Ajax Amsterdam redefineau întreaga filozofie fotbalistică ce avea ca și rădăcini jocul ofensiv practicat de Celtic.

Internazionale a resimțit puternic șocul pierderii acelei finale. Au încheiat și sezonul următor fără să câștige vreun trofeu și Herrera, artizanul lui “Grande Inter” părăsea clubul.“Nu ne putem plânge, Celtic a meritat victoria! Am fost învinși de forța celor de la Celtic și, chiar dacă am pierdut, acest meci reprezintă o victorie pentru sport!” Helenio Herrera

“Era inevitabil! Mai devreme sau mai târziu, Inter-ul lui Herrera, al catenaccio-ului, al fotbalului negativ și al victoriei la limită a plătit prețul refuzului de a juca fotbal!” Mundo Deportivo

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *